Dacii – Adevăruri tulburătoare (note de vizionare). Partea II

3.”Privind urmele unui trecut misterios şi glorios în acelaşi timp, ce rezonează peste milenii în sufletele multora dintre noi (…)” (01:28)

Observaţi lipsa de logică din această frază?

Naratorul ne vorbeşte despre un trecut misterios, adică (încă) necunoscut, greu de înţeles, tainic (cf.DEX), pe care apoi îl cataloghează ca fiind “glorios”. Această afirmaţie este un nonsens din punct de vedere logic având în vedere că un lucru misterios (adică necunoscut) nu poate fi determinat; nu se poate spune dacă el este într-un fel (de pildă alb, mare şi pătrat) sau altfel (negru, mic şi rotund) fără a fi descoperit anterior. Iar dacă îl descoperim, deci aflăm ceva despre el, atunci el nu mai este misterios. Concret vorbind, trecutul poate să fie în orice moment misterios sau glorios (sau oricum altfel), nu misterios şi glorios în acelaşi timp. Raportul dintre doi termeni contradictorii interzice validitatea simultană a acestora. De pildă, un om nu poate fi şi viu şi mort în acelaşi timp. El este ori viu, ori mort.

Dacă trecutul dacilor este misterios, cum putem să spunem că el este totodată şi glorios, sau oricum altfel, dacă nu îl cunoaştem? Şi din moment ce nu-l cunoaştem, cum poate el să rezoneze [5], adică, în contextul de faţă, să aibă ecou în sufletele noastre, să ne dea acel fior de mândrie identitară? Ei bine, nu poate. Un lucru necunoscut, misterios, nu produce nici un efect emoţional. De pildă, ce emoţii ne stârneşte temperatura din acest moment de pe a treia lună a lui Saturn. Ne bucură, ne întristează?

Şi în afară de asta, pe durata întregului film naratorul şi invitaţii săi vor da ei înşişi o groază de informaţii despre daci, false şi inexacte în marea lor majoritate, după cum vom vedea, şi vor contrazice chiar ei în felul ăsta pretinsa lui misteriozitate.

Şi atunci de mai spune naratorul despre trecutul dacilor că este misterios?

În primul rând sună poetic, fermecător, ceea ce dă bine şi e puţin probabil să observe prea multă lume, cel puţin dintre dacişti, incompatibilitatea termenului cu orice descriere.

Apoi misterul atrage, se vinde.

Şi mai are avantajul că lasă loc pentru speculaţii. Oare câte “adevăruri” despre daci încap în acel trecut misterios? Veţi vedea în continuarea filmului cam cât de multe.

Adevărul este că trecutul dacilor nu e nici pe departe atât de misterios pe cât doresc domnii realizatori să-l facă. Luaţi din curiozitate o sinteză serioasă de istorie a românilor şi puteţi să vă convingeţi. Şi cu atât mai puţin este el (trecutul dacilor) mai glorios decât, să zicem, al nostru (al românilor), acesta fiind un aspect dealtfel evident pentru orice individ cu o minte netulburată de crepusculul ignoranţei şi de o foarte prost înţeleasă idee de patriotism. Pot în orice zi să pun în balanţă un singur secol de istorie românească (bunăoară secolul XV) contra întregii istorii a dacilor şi să nu am urmă de îndoială care va cântări mai greu. De dragul discuţiei am să vă reamintesc că Ştefan cel Mare şi ai lui supuşi au luptat şi au biruit în condiţii de covârşitoare inferioritate numerică, şi nu o singură dată, două mari puteri europene (Ungaria şi Polonia), hanatul tătar al Crimeii şi Imperiul otoman, echivalentul acelor vremuri al unei puteri mondiale, victorii care au impresionat întreaga creştinătate şi i-au adus titlul, gol de orice conţinut real dealtfel, de Atlet al lui Hristos, titlul de care s-a mai bucurat un alt român din acea perioadă, anume Iancu de Hunedoara, pentru  marile sale victorii împotriva otomanilor ce au zdruncinat din temelii împărăţia lor păgânească. Pe cealaltă parte Decebal şi dacii săi, prin lupte grele ce-i drept, au fost învinşi şi în mare parte supuşi de romani încă din primul război daco-roman; să nu uităm că ostilităţile au încetat abia când dacii au cerut pace. Dacă nu făceau lucrul ăsta şi preferau să se ducă cu zâmbetul pe buze pe lumea cealaltă, cum ne spun anumiţi romantici contemporani că prefereau ei să facă, probabil că războiul din 105-106 nu ar mai fi avut loc din motiv de lipsă de participanţi din partea dacilor. Ca atare nici nu reuşesc să înţeleg de ce pentru mulţi strămoşii daci sunt “mai tari” decât înaintaşii români.

Nu reproşez, doar subliniez.

 

4.”(…) ne întrebăm în mod firesc de ce mulţi oficiali români, atât din sfera politică cât şi cea academică, ignoră cu nonşalanţă dovezile incontestabile ale continuităţii dacilor pe aceste meleaguri (…)” (01:38)

Cred că nu este atât de “firesc” să vă întrebaţi de ce statul (reprezentat de acei oficiali din “sfera politică”) nu se bagă în treaba istoricilor, adică acei specialişti care au ultimul cuvânt de spus când vine vorba despre trecut. Nu intră în atribuţiile şi drepturile, cu atât mai puţin în competenţa statului să se implice în cercetarea istorică mai mult decât, eventual, pentru a aloca fonduri cercetării autentice (şi nu să doneze sedii de instituţii ale statului pentru congrese de dacomanie), restaurarea monumentelor şi imobilelor cu valoare culturală, stimularea interesului populaţiei pentru trecut prin programe interactive, spectacole cu specific, reconstituiri (reenactment), sponsorizări, premierea olimpicilor etc. În momentul în care statul se pronunţă sau intervine asupra rezultatelor cercetătorilor din orice domeniu avem de-a face cu o dictatură.

Înţeleg că tovarăşilor dacomani le e dor de acea perioadă roşie în care statul hotăra adevărul istoric şi în care dacii erau mult mai glorificaţi decât sunt astăzi, iar dacomanii primeau fonduri de la partid pentru a scoate bazaconii despre ei pe bandă rulantă. E clar că daciştii şi-ar dori să trăim şi astăzi cu toţii într-un regim în care “adevărurile tulburătoare” despre daci sunt dogmă politică de stat iar orice abatere de la aceste preacinstite canoane să fie fără milă pedepsită, eventual prin tragere în ţeapă sau jupuirea pielii. Însă, din fericire, vremurile alea s-au dus.

Nu înţeleg, în schimb, altceva: care dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor pe aceste meleaguri?

A existat o continuitatea a culturii dacice pe teritoriul României din antichitate până astăzi?

Nu.

Putem să vorbim despre supravieţuirea unor elemente culturale traco-dacice în cultura românească?

Evident că da. La fel cum putem vorbi de supravieţuirea unor elemente romane, slave, celtice, scitice ş.a. Dar continuitatea lor nu se grăbeşte nici un dacist să o ateste prea curând, deşi sunt destui care să o conteste.

Doar pentru că avem în cultura noastră românească anumite influenţe traco-dacice nu înseamnă ca suntem traco-daci, indiferent cât se bat diverşi entuziaşti să ne convingă de treaba asta. Cultura noastră e românească, nu dacică, iar noi suntem români, nu daci. Dacă or mai exista daci pe undeva în lumea asta, a căror cultură a supravieţuit în liniile sale fundamentale până astăzi, atunci se poate vorbi de o continuitate a dacilor pe acele meleaguri. La nordul Dunării de Jos, în schimb, ei au încetat să mai existe de pe la începutul Evului Mediu.

Până acum naratorul nu ne-a spus decât că Dacia era ţara celor mai viteji şi mai drepti dintre traci şi a poporului ce credea în nemurire; şi ideile astea două nicimăcar nu sunt exacte. Dar, chiar şi aşa, pot fi ele socotite drept dovezi incontestabile sau măcar o premisă pentru o asemenea pretenţie ? Nu. De unde până unde s-a ajuns atunci la concluzia că există dovezi, şi nu oricum, ci incontesbile (deci nu doar că există, dar nici nu pot fi atacate !) ale continuităţii dacilor, în condiţiile în care nu s-a adus NICIMĂCAR UN SINGUR ARGUMENT din care ele să reiasă? Din lipsa unei surse reale trebuie spus că de nicăieri, deci este o concluzie falsă. Vom dezvolta mai pe larg aces aspect şi cu altă ocazie.

Să ne înţelegem: tot ceea ce la dacisţi înseamnă “dovezi incontestabile”, pentru restul lumii cu scaun la cap sunt interpretăti forţate, falsuri şi minciuni ordinare. Am arătat câteva pilde de asemenea interpretări forţate în punctele precedente şi veţi vedea de câte ne vom lovi în continuare de-a lungul analizei noastre. Este, deci, de-a dreptul impertinent din partea naratorului să pretindă atenţie de la Academia Română pentru astfel de nimicuri trase de păr.

Cu toate astea cel puţin un istoric academician, dl. Ion Aurel Pop, a dat dovadă de îngăduinţă şi bunăvoinţă şi a clarificat anumite probleme ridicate de dacişti. Evident că gestul domniei sale, în loc să fie salutat şi apreciat, a fost primit cu ostilitate şi chiar vulgaritate. În loc să profite de o mână întinsă cu bunăvoinţă, în loc să fie recunoscători de şansa unui dialog, daciştii au luat foc când au auzit că sunt contrazişi şi s-au îmbulzit cu sălbăticie să-l acuze pe domnul Pop de trădare (sic!), incompetenţă profesională şi părtăşanie la distrugerea (sau ocultarea) istoriei “adevărate” a dacilor. Credeţi că asemenea reacţii vor încuraja şi alţi academicieni la discuţii cu dacomanii? E clar că nu. Doar că aici e şi tărăşenia: în lipsa unor reacţii din partea autorităţilor culturale dacomanii pot să spună nestingheriţi şi necombătuţi absolut tot ce le pofteşte inima plină de spirit dacic. Iar dacă nimeni nu-i contrazice, atunci înseamnă că e aşa cum spun ei, nu?

Deci mirarea naratorului faţă de răceala cu care Academia le priveşte “adevărurile” să nu mai fie atât de “firească” şi mare, că nu are de ce. Să spună mai curând cât de avantajoasă le este şi să zică bogdaproste.

[5] Conform NODEX (2002) rezonanţa este “1) Proprietate a unor obiecte de a intensifica și de a prelungi sunetele. 2) fiz. Fenomen de apariție a oscilațiilor sub acțiunea altor oscilații de (aproape) aceeași frecvență. ~ mecanică. 3) fig. Efect produs de un eveniment, fapt etc. asupra cuiva; răsunet; ecou.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s