Cântecul gintei latine de Vasile Alecsandri

Sau “Vasile Alecsandri era şi el latinist

Latina gintă e regină
Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,
Cu farmec dulce, răpitor;
Străinu-n cale-i se înclină
Și pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie, zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald,
Ea se mirează-n splendid soare,
Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte
De-ale pământului comori
Și mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori.
Dar e teribilă-n mânie
Când brațul ei liberator
Lovește-n cruda tiranie
Și luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,
Când față-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce a făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
„O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!”

 

 

One thought on “Cântecul gintei latine de Vasile Alecsandri

  1. Tot nemuritorul Alecsandri a scris “Sentinela” la 1848 in care surprinde ADN romanesc in aceste versuri care ofilesc si geniul eminescian in “Rugaciunea unui dac”

    “Românul nu piere.
    ———-
    Din vârful Carpaţilor,
    Din desimea brazilor,
    Repezit-am ochii mei
    Ca doi vulturi sprintenei
    Pe cea vale adâncită
    Şi cu flori acoperită,
    Ce se-ntinde ca o ceaţă
    Pân’ în Dunărea măreaţă
    Şi de-acolo-n depărtare
    Pân’ în Nistru, pân’ în Mare.
    Iar pe cel amar pustiu
    Cu văzutul ce-ntâlnii?
    Întâlnii viteaz oştean,
    Purtând semne de roman,
    Falnic, tare ca un leu
    Şi cu chip frumos de zeu.
    Braţu-i stâng era-ncord
    Sub un scut de fier săpat
    Ce ca soarele sorea
    Şi pe care se zărea
    O lupoaică argintie
    Ce părea a fi chiar vie,
    Şi sub fiară doi copii
    Ce păreau a fi chiar vii.
    Mâna-i dreaptă ţinea pală;
    Iar pe cap purta cu fală
    Coif de aur lucitor,
    Ca un zeu nemuritor.
    Cel viteaz era călare
    Pe-un cal alb în nemişcare,
    Şi, ca dânsul, neclintit
    Sta, privind spre răsărit.
    Numai ochii săi mişca,
    Vultureşte-i alerga,
    Pe cea zare cenuşie,
    Lungă, tainică, pustie,
    Unde, ca prin vis trecând
    S-auzea din când în când
    Vuiet surd, grozave şoapte
    Ce veneau din miazănoapte,
    Zgomot lung, înăduşit
    Ce venea din răsărit.

    Iarba nu se clătina,
    Frunza nu se legăna.
    Pasărea la munţi zbura,
    Fiara-n codri tremura,
    Căci prin lumea spăimântată
    În uimire cufundată,
    Treceau reci fiori de moarte,
    Presimpri de rele soarte!
    Iar pe cer un vultur mare,
    Făcând cercuri de zburare,
    Se vedea plutind cu fală,
    Şi-n rotirea-i triumfală
    Tinea ochiul său măreţ
    Pe viteazul călăreţ.

    – Cine eşti? de unde eşti?
    Pe la noi ce rătăceşti? –
    – Sunt roman şi sunt oştean
    De-a-mpăratului Traian!
    Maica Roma cea bătrână
    Mi-a pus arma asta-n mână
    Şi mi-a zis cu glasul său:
    Fiiul meu, alesul meu!
    Tu, din toţi ai mei copii
    Cel mai tare-n vitejii!
    Mergi în Dacia, grăbeşte,
    Pe barbari de-i risipeşte,
    Ş-apoi vecinic priveghează,
    Sentinelă mult vetează,
    Şi te-aţine la hotare
    Că s-aud în depărtare
    Răsunând duşmane pasuri,
    Menintând barbare glasuri…

    Venit-am şi am învins!
    Pe barbari pe toţi i-am stins,
    Şi pe ţărmurile lor
    Acum, domn stăpânitor,
    Aştept oardele avane,
    Aştept limbile duşmane
    Care vin din răsărit
    Ca potop nemărginit
    Să cuprindă, să înece
    Tot pământul unde-or trece!
    – O! viteze neferice,
    Ai să pieri în câmpi aice!

    – Eu să pier, eu?… niciodată!
    Vie-o lume încruntată.
    Vie valuri mari de foc…
    Nici că m-or clinti din loc.
    Tot ce-i verde s-a usca,
    Râurile vor seca,
    Şi pustiul tot mereu
    S-a lăţi-mprejurul meu,
    Dar eu vecinic în picioare
    Printre valuri arzătoare
    Voi lupta, lupta-voi foarte
    Făr-a fi atins de moarte,
    Căci român sunt în putere,
    Şi românu-n veci nu piere!

    II

    Apa trece, pietrele rămân.

    Abie zice, şi deodată
    Fulgeră-n cer o săgeată,
    Vâjâie, vine, loveşte
    Scutul care zângăneşte
    Ş-o respinge, – o zvârle jos
    Ca pe-un şarpe veninos.
    După dânsa-n depărtare,
    Colo-n fund, în fund la zare,
    Se iveşte-un negru nor
    Plin de zgomot sunător
    Ce tot vine, ce tot creşte
    Şi pe câmpuri se lăţeşte
    Cât e zare de zărit
    Între nord şi răsărit!

    – Sentinelă, priveghează,
    Norul crunt înaintează,
    Sentinelă! te arată,
    Norul crunt se sparge!… Iată
    Iată oardele avane,
    Iată limbile duşmane
    De gepizi şi de bulgari,
    De lombarzi şi de avari!
    Vin şi hunii, vin şi goţii,
    Vin potop, potop cu toţii
    Pe cai iuţi ca rândunele,
    Fără frâie, fără şele,
    Cai sirepi ce fug ca vântul
    De cutremură pământul!
    Mulţi sunt ca nisipul mării,
    Mulţi ca ghearele mustrării
    Într-un suflet păcătos,
    Într-un cuget sângeros!…
    Sai, române, pe omor,
    Fă-te fulger răzbitor,
    Fă-te Dunăre turbată,
    Fă-te soartă ne-mpăcată,
    Căci potopul iată-1 vine
    Şi-i amar, amar de tine!

    – Vie!…
    Ca o stâncă naltă
    Ce din vârf de munte saltă,
    Tună, se rostogoleşte,
    Cade, rumpe şi zdrobeşte
    Codrii vechi din a sa cale
    Pân’ în fund, în fund devale!
    http://Versuri.ro/w/gfldgg
    Astfel crunt ostaşul meu
    Îşi izbeşte calul său
    Peste codrii mişcători
    De barbari năvălitori.
    El îi sparge, şi-i răzbeşte,
    Snopuri, snopuri îi coseşte,
    Şi-i înfrânge, şi-i respinge,
    Şi-i alungă, şi-i învinge!
    Calu-i turbă, muşcă, sare,
    Nechezând cu înfocare,
    Calcă trupuri sub picioare,
    Sfarmă arme sunătoare
    Şi cu greu în sânge-noată,
    Şi mereu se-ndeasă-n gloată.
    Crunt război! privire cruntă!
    Fiul Romei se încruntă…
    Fulgeri ies din ochii săi!
    Fulgeră mii de scântei
    Dintr-a armelor ciocniri
    Şi lucioase zângăniri.
    Zbor topoarele-aruncate,
    Zbârnâie-arcele-ncordate
    Şi săgeţile uşoare
    Nourează mândrul soare
    Caii saltă şi nechează,
    Lupta urlă, se-ncleştează
    Şi barbarii toţi grămadă
    Morţii crude se dau pradă!
    Zece cad, o sută mor,
    Sute vin în locul lor!
    Mii întregi se risipesc,
    Alte mii în loc sosesc!
    Dar viteazul cu-a sa pală
    Face drum printre năvală,
    Şi pătrunde prin săgeţi,
    Că-i român cu şapte vieţi!
    În zadar hidra turbează,
    Trupu-i groaznic încordează,
    Geme, urlă şi crâşneşte
    Şi-mprejur se-ncolăceşte.
    Fiul Romei se aprinde,
    Hidra-n mâine-i o cuprinde
    Ş-o sugrumă, şi o sfarmă,
    Ş-o învinge, şi o darmă!…
    Fug gepizii, fug bulgarii,
    Şi lombarzii, şi avarii,
    Fug şi hunii, fug şi goţii,
    Fug potop, potop cu toţii,
    Şi se duc, se duc ca vântul
    Asurzind întreg pământul
    De-a lor urlete barbare,
    De-a lor vaiete amare!

    III

    Roma, Roma nu mai este.

    Unde-s oardele avane?
    Unde-s limbile duşmane?
    Au pierit, s-au stins din faţă
    Precum toamna-n dimineaţă,
    Se topesc, se sting la soare
    Negurile-otrăvitoare!
    Cu ce vifor de urgie
    Năvăliră-n Românie!
    Cum veniră de turbaţi,
    Ca balauri încruntaţi,
    Cu o falcă-n cerul sfânt
    Şi cu alta pe pământ!
    Dar s-au dus cum n-au venit
    În pustiul lor cumplit,
    Părăsind în urma lor
    Câmpul luptei de omor!
    Lat e câmpul celei lupte,
    Lat şi plin de arme rupte,
    Plin de trupuri fărâmate
    Care zac grămezi culcate,
    Plin de sânge ce-1 pătează
    Şi văzduhul aburează!
    Unde sunt atâtea vieţi,
    Unde-s ochii îndrăzneţi?
    Moartea rece le-a cuprins,
    Într-o clipă ea le-a stins,
    Şi pe câmpul cel de moarte,
    Crunt locaş de rele soarte,
    S-a lăsat acum deodată
    O tăcere-nfricoşată!
    Numai când, din vreme-n vreme,
    Se aude-un glas ce geme,
    O jelire-ntristătoare,
    Un suspin de om ce moare,
    Sau nechezul dureros
    Unui cal răsturnat jos,
    Care cheamă ne-ncetat
    Pe stăpânu-i jos culcat.

    Soarele îşi schimbă locul!
    Şi apune roş ca focul,
    Intinzând pe cea câmpie
    O văpseală purpurie
    Ca un sângeros veşmânt
    Peste-un lung şi trist mormânt!
    Iar în naltul cerului,
    Deasupra mormântului,
    Ţipă vulturul cu fală
    Şi-n rotirea-i triumfală
    Incunună cu-al său zbor
    Pe viteazu-nvingător.

    Să trăieşti, ostaş romane,
    Stâlp al lumii apusane!
    Tu cu pieptu-ţi ai oprit
    Valul crunt din răsărit,
    Şi cu braţul tău armat
    Pasul soartei 1-ai schimbat!
    Dar ce zic!… un fior rece
    Prin a lumii vine trece,
    Căci deodat-un glas prin lume,
    Fără seamăn, fără nume,
    Sună, duce-o neagră veste:
    Roma, Roma nu mai este!…

    Zis-a glasul, un răsunet
    Lung răspunde ca un tunet,
    Şi a Romei vultur falnic
    Cade, dând un ţipăt jalnic!
    Zis-a glasul, şi cu jale
    Plângând soarta mumei sale,
    Fiul Romei cei bătrâne
    Scapă armele din mâine,
    Pleacă fruntea şi-n durere
    Moartea cheamă, moarte cere!

    Iară calu-i frăţior,
    Nechezând încetişor,
    Câmpul luptei părăseşte
    Şi spre munţi încet porneşte,
    Ducând lin şi nesimţit
    Pe stăpânul lui iubit…
    Ei se duc în tristă cale
    Şi pe urma lor devale
    Cade-o noapte-ntunecoasă,
    Noapte oarbă, fioroasă
    Ca fundul pământului,
    Ca taina mormântului!
    Şi sub neagra sa aripă
    Se şterg toate într-o clipă
    Cum se şterge de uşor
    Visul cel amăgitor,
    Şi ca suvenirul sfânt
    Celor care nu mai sunt!…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s