Ioan Aurel Pop despre “ce credeau străinii de demult despre latinitatea Românilor” (preluare)

Străinii trecuţi pe la noi în Evul Mediu erau surprinşi de latinitatea noastră, de supravieţuirea Romei la Dunăre şi la Carpaţi. Un autor născut în secolul al XIV-lea, umanistul florentin Poggio Bracciolini (1380-1459), afirmă că limba latină era răspândită pe vremea sa printre români şi era vorbită de aceştia: „La sarmaţii de sus (din nord) este o colonie rămasă, după cum se spune, de la Traian, care şi acum, în atâta barbarie, păstrează limba latină de la italieni, care au ajuns acolo; ei spun oculum, digitum, manum, panem şi multe altele, din care rezultă că toţi coloniştii lăsaţi acolo coboară din latini şi că acea colonie vorbeşte limba latină”.

Bracciolini este, probabil, primul umanist care vorbeşte despre originea latină a coloniei romane lăsate departe, în nord, de împăratul Traian, în lucrarea „Historia tripartita disceptativa convivalis” (scrisă în 1451), cuprinzând referinţe importante şi despre români. Adolf Armbruster a observat că atunci, la jumătatea secolului al XV-lea, se argumentează pentru prima oară (din câte se cunoaşte în acest moment) latinitatea limbii române prin probe de vocabular.

Înainte de Poggio Bracciolini, în anul 1426, Rinaldo degli Albizzi (1370-1442), diplomat, ambasador florentin la curtea regelui Ungariei, scriind despre popoarele din „Slavonia” – adică din întreg răsăritul Europei – care aveau ţinuturi proprii, arată: „Limbile din Slavonia, care au ţări şi oraşe proprii, mai întâi ungurii, germanii, slavii, românii, [care] au limba aproape romană…” . Termenul de „limbă” avea atunci – ca şi în textele biblice – inclusiv sensul de popor, neam, etnie. Este de presupus că diplomatul florentin, dacă nu va fi fost el însuşi, în drumurile sale, printre români, a aflat despre latinitatea românei la curtea regală ungară, unde erau, desigur, cunoscători direcţi ai acestui fapt.

Un cunoscut umanist a fost Biondo Flavio (1392-1463), secretar apostolic, care scria (prin 1452-1453) apeluri către capetele încoronate ale Europei pentru o acţiune creştină comună, prezentându-i Europei pe români: „Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se află în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, [origine] pe care o pun în evidenţă şi o invocă; pe aceştia, venind anual la Roma şi la pragurile apostolilor în calitate de creştini catolici, neam bucurat cândva de a fi auzit că vorbesc astfel încât cele ce spun, potrivit tradiţiei populare şi comune a neamului lor, sunt o gramatică rustică cu savoare de latinitate”. În alt discurs, Flavio Biondo enumeră popoarele care ar putea lupta cu occidentalii contra turcilor şi îi pomeneşte, în acest context, pe „românii născuţi din sânge roman”. După cum se vede, în discurile sale către suveranii europeni, italianul susţine romanitatea românilor cu argumente lingvistice, fiindcă el însuşi – din câte se pare – i-a auzit pe pelerinii români la Roma vorbind româneşte.

Mai vestit decât toţi antecesorii a fost Enea Silvio Piccolomini (1405-1463). El a avut cel mai mare rol, prin autoritatea sa de papă (cu numele de Pius al II-lea), în răspândirea ideii romanităţii românilor în Occident. El spune despre Valahia că este o ţară foarte întinsă, care începe din

Transilvania şi se întinde până la Marea Neagră. Despre locuitori arată că au fost chemaţi vlahi de la numele generalului Flaccus şi adaugă: „Graiul acestui popor este latin, deşi schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un om din Italia”. Celebrul umanist spune aproape acelaşi lucru, în altă parte, în limba italiană: „Acest neam a păstrat până acum limba romană, care, deşi alterată în mare parte, poate să fie încă înţeleasă de un italic”. Lucrarea de mare anvergură este „Cosmographia”, scrisă în vremea pontificatului său, derulat între anii 1458 şi 1463 (cartea a fost publicată pentru prima oară în 1501). În această operă, în capitolul al doilea (Maria Holban, „Călători străini despre Ţările Române”, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 472), intitulat „Despre regiunea Transilvaniei, «despre saşi», secui şi români, popoare ce locuiesc în ea”, mai scrie: „Acest pământ a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe… Şi a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, aşa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, şi în loc de flacci au fost numiţi valahi”. Explicaţia despre derivarea numelui vlahilor – adică a numelui prin care erau numiţi românii de străini – de la numele generalului roman Flaccus este fantezistă (referinţa se găseşte, între primii, la Ovidius), dar a făcut epocă, fiind preluată timp îndelungat de către foarte mulţi autori occidentali.

Un alt italian, născut la Salerno şi numit în manieră latinizantă G. Pomponius Laetus (1425-1498), cutreiera în secolul al XV-lea Europa răsăriteană, trimis, se pare, de papa Sixt al IV-lea şi lăsa notiţe despre români: „Dacia, provincie care era aşezată dincoace şi dincolo de Istru, se cheamă în vremea noastră Volohia, iar locuitorii sunt numiţi Volohi. Volohia înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic. […] Sunt unii care cred că aceasta ar fi regiunea numită azi Volohia, situată dincolo şi dincoace de Istru: şi i se spune Italia, fiindcă folosesc limba italică”.

Românii sunt, prin urmare, romanii orientului european, acei romani care au păstrat vie amintirea Romei, după mai mult de un mileniu. Străinii îi văd pe români drept romani, nu au nicio îndoială în legătură cu originea lor, cu limba vorbită de aceştia şi nici chiar cu soarta lor neprielnică. Latinitatea românilor este remarcată, în primul rând, de italieni, cei mai îndreptăţiţi să observe asemănarea românei cu latina şi cu italiana. O fac cu multă dezinvoltură şi, uneori, cu preciziune. Numele dublu al românilor, acela dat de ei înşişi şi acela dat de străini, iese mereu la iveală şi ajunge să fie cunoscut în Europa. Prilejul acestei conştientizări este cruciada târzie, adică lupta europenilor, deopotrivă a celor din prima linie şi a celor occidentali, contra otomanilor, care ameninţau cu disoluţia civilizaţiei creştine. Românii au fost parte integrantă a acestui efort de apărare a esenţei continentului nostru, au dobândit, ca şi vecinii lor, conştiinţa de „poartă a Creştinătăţii”, dar s-au revendicat şi din marea moştenire romană.

 

 

Sursa: Revista Cultura,  Anul XI, Seria a III-a, Nr. 12 (568), 23 martie 2017

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s