Un decalog al aromânilor (Preluare + câteva observaţii personale)

de Matilda Caragiu-Marioţeanu

A se citi cu discernământ!

Cercetaţi informaţiile redate aici!

(text publicat iniţial în România literară, XXVI, 33, 1-7 sept. 1993)

1. Aromânii (macedovlahii) şi limba lor maternă există astăzi şi de două mii de ani.

Tocmai de aceea se vorbeşte despre ei din secolul al X-lea, de aceea li se studiază de 200 de ani limba şi este comparată cu altele; de aceea se scrie literatură în aromână şi pentru aromâni se scot reviste, se fac emisiuni de radio sau de televiziune în aromână şi pentru aromâni; de aceea se fac congrese ale aromânilor. (De ce nu? Orice alt grup, indiferent de numitorul său comun organizează astfel de întâlniri: surzi, uriaşi din toată lumea, grupuri religioase etc. se întrunesc în congrese internaţionale).

  1. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.

Ei sunt continuatorii populaţiilor sud-est europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani, în orice caz (nu exista nici un element slav în acea epocă); latina a asimiliat o parte din aceste limbi autohtone. Acest proces s-a desfăşurat pe un teritoriu destul de mare şi de compact, care se întindea între Capaţii de nord şi teritoriul de la sud de Balcani. Aici s-a format vechiul popor român, destul de unitar la început (între secolele VII şi IX), mai ales din punct de vedere al limbii.

  1. Limba veche română (străromână/româna comună/primitivă/protoromână) vorbită pe acest teritoriu era o limbă unitară.

Ea prezenta, totuşi, diferenţe regionale, datorate substraturilor şi trăsăturilor caracteristice latinei vorbite de ocupanţii romani. Şi totuşi, unitatea vechii limbi române, păstrată şi astăzi, este surprinzătoare (în evoluţia fonetică a latinei spre noua limbă, în tipurile morfologice şi în realizările concrete ale morfemelor, în vocabularul fundamental identic, în evoluţiile semantice comune etc.). Cel mai important este că „toate trăsăturile caracteristice ale limbii române, tot ce deosebeşte limba română de limba latină pe de o parte şi de celălalte limbi romanice pe de altă parte se găseşte…” [1] pretutindeni în română.

  1. Unitate teritoriului unde se vorbea româna comună a fost scindată de sosirea slavilor între Dunăre şi Balcani.

O bună parte din populaţia românească veche a fost deznaţionalizată, alte părţi au fost împinse spre nord, vest, sud (poate începând din a doua jumătate a secolului al VI-lea). Rezultatul: patru grupuri de vechi români, deveniţi, de-a lungul secolului românii din nordul Dunării sau dacoromânii, locuitorii Daciei, aromânii (macedo-vlahii, termen pe care îl prefer, căci evită confuzia: nu există „români nord-dunăreni” în teritoriile unde au trăit şi trăiesc „arumâni/rămăni”; dimpotrivă valahi, da, căci cu acest nume au denumit şi denumesc vecinii pe toţi românii, din nordul şi sudul Dunării [2] ), megleniţii (meglenoromânii/vlahii, strâns legaţi de aromâni) din Câmpia Meglen, la nord de Săruna (Salonic) şi istrienii (istroromânii/vlahii) din Peninsula Istria.

  1. Vechea limbă română s-a scindat în cele patru ipostaze ale sale.

În ceea ce priveşte limba, cu câteva excepţii, marea majoritate a lingviştilor recunoaşte existenţa unui trunchi comun, româna comună, care se continuă aproape neatinsă în cele patru ipostaze actuale ale acestei limbi comune, corespunzătoare acelor patru grupuri de vechi români: româna (dacoromâna/vlaha, limba naţională/literară a României), aromâna (macedoromâna/vlaha) şi meglenita (meglenoromâna/vlaha; variantă a aromânei?), vorbite în sudul Dunării, în ţările balcanice, şi istriana (istroromâna/vlaha), vorbită în Peninsula Istria. Lingviştii au denumit aceste variante „dialecte”, şi anume dialecte ale limbii române; în acest moment al expunerii mele se cuvine să completez ultima parte a citatului din Puşcariu (al treilea adevăr din dodecalog) cu textul următor: „ … se găseşte în câteşipatru dialecte”. Eu însămi, urmând tradiţia lingvistică românească (şi străină, referitoare la latinitatea sud-est europeană), am folosit această terminologie, explicând totuşi în cursurile mele şi mai târziu în cartea mea Compediu de dialectologie română, că este vorba aici numai de o definitio nominis, şi nu de o definitio rei, (constatare ce aparţine marelui lingvist francez Paul Meyer, formulată înă din 1875). În ultima vreme, după câteva decenii de lucru, mi-am dat seama că problema se situează „dincolo” de lingvistică. Într-un studiu din 1988 aplicând a cincea din opoziţiile stabilite de Eugenio Coseriu „Au-dela du structuralisme” „langue historizue – langue fonctionnelle”, mi s-a reconfirmat opinia asupra inutilităţii discuţiei pe marginea limbii şi a dialectului: româna comună este o limbă istorică, care are un adjectiv propriu, limba română. Acest adjectiv aparţine fiecăreia dintre limbile vorbite de românii (vlahii, pentru vecini) din nordul şi din sudul Dunării, care sunt dialecte istorice ale românei comune. Dar, pe de altă parte, fiecare ipostază actuală a acestei limbi istorice, româna comunăm este o limbă funcţională, o limbă care funcţionează ca atare.

  1. Aromâna este limba maternă a aromânilor, care le conferă conştiinţă etnolingvistică.

Este mijlocul folosit spre a se înţelege între ei, de secole. Este ceea ce le dă o conştiinţa etnolingvistică aparte, le conferă „la dimension de l’homogeneite donnee par le langage, comme le dit Coseriu, en principe”. „Alterite” înseamnă aici „le fait d’etre autre, caractere de ce qui est autre” (cf. Petit Robert; s.v.); aceasta înseamnă că orice aromân, având o limbă a lui, se simte, în ţările balcanice, un altul, o fiinţă diferită de albanezi, de greci, de slavi, de turci. Tocmai limba lor este, fără îndoială, aceea care i-a înscris pe aromâni definitiv în istorie.

Aceste calităţi ale limbii materne a aromânilor îi conferă „dreptul de cetate”, dreptul de a exista ca atare, de a fi vorbită, folosită pretutindeni – în familie, pe stradă, în biserică, în literatură -, dreptul de fi analizată ca limbă funcţională, de a fi comparată cu alte limbi etc. Istoric, ea este o varietate a românei comune (şi nu a românei pur şi simplu, căci aceasta este limba funcţională a românilor din nord)

Această română comună  este o etapă istorică necesară, indispensabilă în orice abordare a succesoarelor latinei orientale din nordul şi sudul Dunării (etapă care a fost totuşi eliminată de unii dintre lingviştii români).

  1. Există două categorii de aromâni: „autohtoni” şi în diasporă.

A se vorbi despre aromâni „în bloc” înseamnă a comite cea mai gravă dintre greşeli, cu consecinţe practice dăunătoare în miam ulte domenii. Aromânii care locuiesc în ţările balcanice (Grecia, Albania, ex-Iugoslavia, Bulgaria) sunt „autohtoni”, adică s-au aflat încă de la naştere (ca popor neolatin) aproximativ acolo unde trăiesc azi (am pus cuvântul autohton între ghilimele tocmai din respect faţă de acei istorici/lingvişti etc. care consideră că patria primitivă a aromânilor se afla undeva mai la nord de regiunile în care trăiesc azi). Aici, acest cuvânt nu vrea decât să sublinieze diferenţa dintre aromânii care au rămas acolo unde s-au născut strămoşii lor şi cei care au părăsit acele locuri, aflndu-se în diasporă. Aromânii din ultima grupă, din diasporă, sunt cei ce se găsesc oriunde în lume (în ţările din Europa, inclusiv în România, în cele două Americi, în Australia etc.).

  1. Statutul aromânilor „autohtoni” locuind în ţările balcanice este diferit de acela al aromânilor din diasporă.

Aromânii din ţările balcanice sunt minoritari în raport cu populaţia majoritară din statul în care trăiesc. Această calitate le conferă drepturi acordate în lumea întreagă oricărei minorităţi. Dar este necesar ca aromânii înşişi să ceară şi să încerce să obţină aceste drepturi în ţările în care trăiesc. Consider că orice intervenţie venită din afară nu ar putea decât să înrăutăţească relaţiile dintre etniile balcanice. România mai ales, după părerea mea, nu trebuie să mai repete greşeala cominsă acum mai bine de un secol şi un sfert, intervenind în învăţământ (în româna literară şi, mai mult decât atât, predând în şcoli exclusiv limba, literatura, istoria, geografia daco-românilor, în timp ce copiii aromânilor îşi pierdeau limba maternă şi nu ştiau nimic despre istoria lor, despre cultura şi personalităţile lor, nimic despre ei înşişi) şi în Biserică, unde se oficia slujba în limba română literară (rezultatul, un exemplu: biserica românească din Sofia a clădită de aromâni, mai mult singurele persoane, femei în vârstă, care asistau la slujbă într-o duminică a începutului de septembrie 1989, când a avut loc, la Sofia, Congresul AIESSE, erau, toate, aromânce – după cum ne-a spus însuşi preotul român. Slujba era însă în limba română literară. Quid prodest?). Evident, statul român îi poate ajuta pe aromâni din ţările balcanice cu cărţi, burse de studii, învăţători şi preoţi, dar aceştia trebuie să cunoască aromâna şi să fie chemaţi, acceptaţi de aromânii „autohtoni”. Românii din sudul Dunării nu ţin geografic de românismul nord-dunărean, ci istoric, prin origine şi prin unitatea de limbă şi de nume; deci România nu are de ce să se amestece în procesul însuşi: ea poate proceda ca oricae altă ţară, înrudită sau nu prin limbă (Franţa, Italia, Germania, SUA etc.), care îşi îmbogăţeşte zi de zi patrimoniul cultural. A relua vechea acţiune culturală aplicată începând cu 1864 va duce la noi asperităţi şi fricţiuni, mai mult decât periculoase [3].

  1. Statutul aromânilor aflaţi în doasporă (în România ori în altă parte) are specificul lui.

Aromânii care locuiesc în orice altă ţară din lume pot, dacă trăiesc în grupuri compacte şi dacă au această dorinţă, să se constituie în minorităţi şi să-şi ceară drepturile.

Situaţia aromânilor care trăiesc în România este, după opinia mea, cu totul diferită: aceşti aromâni au venit în România în mod deliberat, nimeni nu i-a obligat să o facă. Ei au sosit aici având conştiinţa (inculcată, târziu, de intelectualii aromâni, români, străini, pe cale culturală, deci) că ei sunt români, ceea ce şi sunt, istoric vorbind – a fost alegerea lor. Să spunem însă că noi toţi cei care trăim în România, ţară care ne-a primit, care ne-a oferit un acoperiş, o viaţă materială (care era foarte satisfăcătoare înainte de al Doilea Război Mondial), o cultură, suntem minoritari în această ţară. În ce limbă au devenit George Vraca sau Toma Caragiu uriaşi ai artei scenice? Nu în româna literară? Toma Caragiu este născut în Grecia şi, prin ţara sa de baştină aparţine şi acesteia (ca şi George Murnu, Nicolaie Batzaria, Marcu Berza, dintre cei ce au scris şi în aromână şi în româna literară; ca şi Eugen Ionescu, care, invers, este scriitor de limbă franceză, mai ales, dar este român de origine; şi nimeni nu e deranjat de asta). Consider, de aceea, că a legaliza o comunitate aromânească minoritară în România, astăzi, ar constitui cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromânilor.

  1. Numele aromânilor ar trebui să fie: aromân şi macedovlah.

Se ştie că toţi românii nord- şi sud-dunăreni, se numesc ei înşişi cu un cuvânt ca îl continuă pe lat. Romanus. Se ştie, de asemenea, că toţi vecinii îi denumesc pe români cu termenul germanic prin care popoarele respective îi numeau pe romani (vlah, cu toate variantele sale). Cercetătorii i-au denumit, mai ales, macedoromâni. Consider acest termen echivoc (cum am arătat şi mai sus, adevărul nr. 4) şi propun, de aceea, ca el să fie înlocuit prin macedovlah, „compus” pe care îl datorăm de altfel părintelui Gramaticii aromâne sau macedovlahe, Mihail G. Boiagi (mi-am permis să fac o mică rectificare: macedo-, în loc de macedono-, şi să adaug o trăsătură de unire). Folosirea elementului macedo– nu trebuie să-i supere pe cei din ţările balcanice: această denumire este vehiculată de cel puţin 200 de ani (exemplul lui Boiagi, 1813). Acest element, urmat de numele etnic, exclude orice confuzie: macedoslav este altceva decât macedovlah etc. Dimpotrivă, utilizarea termenului Macedonia/Makedonia, ca şi adjectivul corespunzător macedonean/makedonski, creează multe confuzii. Se ştie că Makedhonia este „une macedoine/salade de fruits, de legumes”, adică un amestec de populaţii. Tocmai de aceea, pentru ca informaţia individualizatoare a numelui etnic să fie păstrată intactă (altfel spus: pentru a se evita orice confuzie), trebuie ori să se dea alte nume, ori să se adauge numelui etnic un atribut situaţional. A da numele Makedonia unei republici slave create după război şi care are frontieră cu o provincie grecească (las la o parte aspectul istoric al problemei) care se numeşte Makedhonia înseamnă a crea confuzie (situaţia este identică, aproape, cu aceea care s-a produs, tot după război, cu termenul Moldova: s-a „furat” numele unei vechi provincii româneşti – furată ea însăşi de sovietici, creându-se noua „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească”, această provincie/republică nou-creată având, de fapt, numele ei propriu: ea se numeşte dintotdeauna Basarabia). Deci Macedonia ~ macedonean = echivoc (Moldova ~ moldovean = echivoc)! Repet: Qui prodest? În orice caz, nu ţărilor balcanice! (Confuziile pot fi grave sau numai derutante – un exemplu din ultima categorie: la apariţia, în România, a dublului dicţionar român-macedonean şi macedonean-român, mulţi aromâni au crezut că era vorba de un dicţionar aromân. Am pierdut apoi mult timp dând explicaţii: „macedonean” însemna, de fapt, „macedo-slav”!). Aşadar numele etnc este foarte apropiat, prin natura sa, de numele propriu: dacă într-o familie sunt mai multe Maria, se caută o modalitate de a le individualiza (adăugându-se sufixe, atribute etc.; de exemplu, în română: Maria, Mărioara, Măriuca, Marica, Maricica, Maria mare, Maria mică, Maria a Domnichii etc.; pentru statul Moldova, se spunea Moldova Sovietică, se spune acum Moldova de dincolo de Prut etc.). Confuzia înseamnă „lipsă de precizie”, ceea ce duce la eroare, derută, haos şi la alte tulburări de toate felurile. De aceea numele macedovlah mi se pare cel mai potrivit. [4]

  1. Aromânii sunt creştini ortodocşi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord). [5]

Distincţia „creştin ~ ortodox” deosebeşte pe aromâni şi aromâna (mai ales vocabularul ei) de românii şi româna din nordul Dunării: dacă, pentru toţi românii, creştinismul este funciar (i.e. care aparţine firii, naturii, esenţei unui lucru – notă A.d.d.), primordial şi latin, în schimb ortodoxismul este adoptat, tardiv şi neogrec la aromâni, dar însuşit, vechi (de peste un mileniu) şi bizantino-slav la românii din nord. Vocabularul aromân conţine foarte puţine elemente de ritual ortodox, iar literatura rituală este şi ea, foarte rară. De fapt, aromânii nu au avut o organizare ecleziastică proprie, Biserica greacă impunându-se târziu ca atare.

  1. Aromânii (macedovlahii) trebuie să aibă un singur scop: să-şi cultive limba maternă şi tradiţiile.

Nu cred să existe aromâni care să aibă alte pretenţii în ţările în care trăiesc, în Peninsula Balcanică. Dacă totuşi există, trebuie să aibă grijă şi să vorbească în nume prorpiu. A-i implica pe toţi aromânii în iniţiative şi acţiuni aberante, incompatibile cu concepţiile lumii contemporante, care caută înţelegerea reală între popoare [6], înseamnă a descalifica o etnie şi a distruge tot ceea ce strămoşii noştri şi personalităţile noastre au realizat de-a lungul secolelor.

NOTE

  1. V. Sextil Puşcariu, Limba română, I, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940/1976, p.232.
  2. (Observaţie A.d.d.) Cu toate astea, atât la nord cât şi la sud de Dunăre noi românii am refuzat „cu indignare” (mai ales în nord) numele de valah, mereu menţionând că vrem să ni se spună rumâni/români, nume pus permanent în legătură cu originea noastră romană.
  3. (Observaţie A.d.d.) Dar o intervenţie cel puţin la nivel de ambasadă din partea României pentru stoparea procesului de deznaţionalizare dus de multe state balcanice împotriva aromânilor ar trbui să existe. Culmea este că ţările unde acest proces se desfăşoară cu cea mai mare sălbăticie sunt ţări creştin ortodoxe, mai exact Grecia, Serbia, Bulgaria. Nu vreau să ininuez că aceasta este o trăsătură a ortodoxiei (doar şi noi suntem creştin ortodocşi şi niciodată nu am avut asemenea năravuri), ci doar vreau să arăt că aşa înţeleg unii să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi, nedându-i voie să vorbească în limba lui maternă pe stradă (cf. Grecia) şi ameninţându-i preotul cu decapitarea (sic!) dacă mai oficiază slujbe în limba enoriaşilor săi şi nu în limba oficială a ţării în care trăieşte (cf. Serbia).
  4. (Observaţie A.d.d.) În primul rând trebuie ţinut mai ales seamă de numele care şi l-au dat şi sub care se identifică ei înşişi, anume de aromân. Le cerem scuze celor nelămuriţi, mai ales vecinilor, de acest aspect şi îi informăm că nu ne stă în fire să ne schimbăm numele popular după nedumeririle unora sau altora şi nici după interesele lor politice. În al doilea rând nu îmi este clar de ce în loc de macedovlah nu am putea folosi macedoromân. De ce este vlah mai puţin echivoc decât român? Câte alte popoare cu numele de (a)români mai sunt în Balcani?
  5. (Observaţie A.d.d.) Repet: a se citi cu discernământ!
  6. (Observaţie A.d.d.) Permiteţi-mi să mă îndoiesc de acest lucru! La nivel declarativ, poate. Însă în realitate la adăpostul „înţelegerii între popoare” se ascund intenţii cu adevărat sinistre. Să nu fim naivi! Nu ne mai permitem aşa ceva.
Advertisements