Ioan Aurel Pop – Românii și italienii erau numiți la fel de către străini (preluare)

În epoca lui Mihai Viteazul, știrile despre români se înmulțesc, pe măsură ce crește faima domnului român în Europa. Giovanni Francesco Baviera, din familia Della Rovere și a ducilor de Urbino, a venit în Transilvania ca gentilom la curtea lui Sigismund Báthory și a rămas până în 1594. A scris „Ragguaglio di Transilvania”, inspirându-se din unii predecesori. Arată că în această provincie sunt răspândiți mulți români, care spun că sunt urmași ai acelor vechi colonii romane, lucru ușor explicabil prin limba lor plină de cuvinte latine și italiene corupte.

Giovanni Botero (1533-1617) era diplomat și savant și nu a fost personal în Țările Române. A scris „Relazioni universali”, un tratat de geografie politică, elaborat prin anii 1580-1590 și publicat în 1591. Prin numele de Dacia, el înțelege Transilvania, Moldova și Țara Românească. Despre locuitori scrie: „Românii sunt de origine italiană… Românii arată că-și trag originea din romani prin felul de a vorbi, pentru că păstrează limba latină, dar mai stricată decât la noi, la italieni. Cheamă «il cavallo» «calo», «l’acqua» «apa», «il pane» «pa», «le legne» «lemne», «l’occhio» «occel», «la donna» «mugier», «il vino» «vin», «la case» «casa», «l’huomo» «huomen»…”. După cum se vede, Giovanni Botero s-a informat din surse sigure și a obținut informații exacte.

Giovanni Antonio Magini (1555-1617), matematician, geograf și astronom, profesor la universitatea din Bologna, a scris „Geographiae universae tum veteris, tum novae, absolutissimus opus”, redactată prin 1595, publicată la Veneția în 1596. Are informații corecte despre Țările Române de la un student sas transilvănean de la Padova, Johannes Hertel. De aceea, scrie despre români că sunt descendenții vechilor locuitori aduși de Traian și că acești coloniști, după două secole de conviețuire cu dacii, au devenit un nou popor, care păstrează numele de romani între membrii săi, dar care este numit „valah” de către străini. Continuă, scriind că dintre toate popoarele vechi din Transilvania au supraviețuit, în ordine, doar românii (numiți „Romani”), secuii (numiți „Scythae”), sașii (numiți „Saxones”) și ungurii (numiți „Hungari”). Despre români mai afirmă că au conștiința romanității lor. Numele de „valah” – spune – nu vine de la Flaccus, ci de la cel dat în general de către străini popoarelor romanice. Pentru a dovedi aceasta, arată că germanii, polonezii și maghiarii îi numesc aproape la fel pe italieni și pe români. Prin Hertel, Magini dă și el o explicație corectă a etnonimului „vlah” (după ce Lebelius și, parțial, Reicherstorffer făcuseră același lucru). Indirect, și la Magini limba română (prin conservarea etnonimului de „roman/român”) este un argument al romanității românilor.

Călugărul franciscan Francesco Pastis din Candia, stând, la finele secolului al XVI-lea, șapte ani printre români, și-a format anumite impresii despre aceștia, reunite în lucrarea „Informatione della Valachia” (redactată prin 1596). Fiind cleric, autorul este sensibil la confesiune și notează că românii utilizau limba slavonă în biserici, în timp ce: „limba lor cea veche era latina, dar acum au stricat-o așa de tare, încât abia se disting câteva cuvinte, însă sigur se trage din latină”.

Friulanul Marcantonio Nicoletti da Cividale (1536-1596) a rezervat, în vasta sa operă, o pagină și românilor: „Oameni pastorali, cu aspect frumos, cu corpul drept și bine clădit […], care, deși așa de nenobili, așază prima lor origine în nobilimea romană. Amestecă multe cuvinte slave cu vorbe romane, dar abătute de la rostirea adevărat”. Și în acest caz, în ciuda influenței slave, latinitatea iese la lumină, fiind remarcată.

Pietro Luccari, raguzan, își scrie cronica la 1601 și folosește ce spune Mauro Orbini, dar adaugă și observații originale: „Valahia este așezată dincolo de Dunăre […] are animale mari și mici, cu care alimentează toată Romania*. Lumea (românii) urmează ceremoniile grecilor și vorbește cu o limbă latină stricată și modificată de cuvinte străine. A fost făcută de împăratul Traian ca provincie a poporului roman și trimise acolo multe colonii ale sale; care, alungat fiind graiul goților, introduseră latina, pe care barbarii o numiră valahă, de unde se născu numele provinciei respective”.

Giorgio Tomasi (? – după 1621), venețian, a fost protonotar al nunțiului apostolic Alfonso Visconti, pe care l-a însoțit în Transilvania, ajungând secretar al lui Sigismund Báthory. A stat în Transilvania între 1596 și 1599 și a scris lucrarea „Delle guerre et rivolgimenti del regno d’Ungaria et della Transilvania…” (inspirată din Botero și Reicherstorffer, publicată la Veneția în 1621). El notează romanitatea românilor și caracterul lor unitar în cele trei țări: „Limba, mai ales din Țara Românească, unde trăiesc puțini alții decât valahii, este latina și italiana stricată, semn că au fost colonii ale romanilor. Zicând «Zieo» lui «Dio», «domniata» pentru «dominatio tua», «callo» pentru «cavallo» … Socotesc de ocară numele de «valah», nevoind să fie chemați cu alt cuvânt decât românești și mândrindu-se că-și au originea în romani”**. Astfel, Tomasi explică romanitatea românilor prin trecutul lor antic, prin limbă, prin veșminte și prin numele de roman, de care românii erau mândri.

Lazaro Soranzo a scris „avvisi” („știri”) pe vremea lui Mihai Viteazul, când Europa era avidă de noutăți din regiune. O astfel de „știre” este „L’Ottomano”, apărută la Ferrara în 1598. Autorul zice că „aceștia (transilvănenii), împreună cu moldovenii și cu muntenii sunt anticii daci, atât de temuți de romani…” . Soranzo evocă și originea italică a românilor, legându-le numele de italieni și explicând astfel semnificația cuvântului „valah”. El vorbește și despre „morlaci” (români de pe coastele Dalmației, mult influențați de slavi; despre ei a scris Silviu Dragomir) și leagă romanitatea nord-dunăreană de cea balcanică.

Aceste mărturii îi cuprind uneori, cum se vede, și pe românii de la sud de Dunăre, unii situați în vecinătatea marelui fluviu, dar cei mai mulți răzlețiți prin Peninsula Balcanică, în urma presiunii slavilor revărsați dinspre nord (în primul mileniu), dar și a acțiunilor Imperiilor Bizantin și apoi Otoman (mai ales în mileniul al doilea). Mulți dintre acești români aveau să se desprindă din masa poporului lor și să îngroașe rândurile slavilor sudici, grecilor și chiar dalmațienilor.

 

Sursa: Revista Cultura,  Anul XI, Seria a III-a, Nr. 19 (575), 18 mai 2017

 

Note personale:

* În original: “La Valachia e posta di la dal Danubio … ha animali grossi, e minuti, con i qualli ni nutrisce tutta la Romania” (cf. Adolf Armbruster, Romanitatea Românilor…, Editura Academiei Republicii Populare România, Bucureşti, 1972, pag. 138).

Foarte interesantă apariţia numelui Romania la aproape 150 de ani de la dispariţia Imperiului Roman de răsărit (zis şi Imperiul Bizantin). Ce anume denumeşte Romania în textul de faţă este însă o întrebare la fel de interesantă.

**În Călători străini despre Ţările Române, vol. III, pag. 674, fraza este tradusă astfel: “Socotesc de ocară numele de valah, nevoind să fie numiţi cu alt cuvânt decât “Romanischi” şi mândrindu-se că se trag din romani”.

Advertisements