Ioan Aurel Pop – Românii din secolul XVI-lea ştiau povestea descalecatului dintâi, de la Traian (preluare)

O mare parte dintre aceste mărturii au fost inventariate și puse în valoare de către Adolf Armbruster, într-o admirabilă lucrare intitulată „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, apărută într-o primă ediție în 1972. Ideea de bază care răzbate după lectură este una copleșitoare: „Am rămas români pentru că nu ne-am putut despărți de amintirea Romei” (Nicolae Iorga). Seria de izvoare începută continuă copios și în secolul al XVI-lea.

Diplomatul raguzan Michele Bocignoli (? – după 1534) scria, la 1524, o epistolă adresată lui Gerardo Plania (Gerard des Plaines, seigneur de la Roche), secretar imperial, cu scopul reînceperii unei cruciade antiotomane. În aceste planuri, un loc important revenea românilor, care – spune el – „se folosesc de o limbă italiană, dar ceva mai restrânsă”.

Tranquillo Andronico (Andreis) sau Andronicus (1490-1571), dalmat din Trau (Trogir, azi în Croația), ocrotit de episcopul Statilius al Transilvaniei, partizan al aventurierului venețian Aloisio (Alvise) Gritti, într-o epistolă (datată în 1534) către Ian Tarnowski, comandant suprem al armatei Regatului Poloniei, spune că „romanii au încheiat căsătorii cu provincialii și astfel s-a făcut un popor din două popoare, acestea s-au contopit într-un singur corp și acum își zic romani”. Andronico a fost în Transilvania prin 1532 și 1534, alături de Francesco della Valle, auzindu-i pe români vorbind. De aceea, spune că românii „nu mai au nimic roman decât limba, dar și aceasta mult modificată și amestecată cu graiuri barbare”. Astfel, după opinia sa, singura mărturie a latinității românilor rămasă până în acele vremuri ar fi fost doar limba și endonimul de romani.

Padovanul Francesco della Valle (? – după 1545) – aflat și el în serviciul lui Alvise Gritti – a scris la Veneția, în 1535, după moartea patronului său, „Una breve narrazione”, cu impresii din cele două călătorii (prima la 1532, iar a doua la 1534) făcute în Țările Române. El spune că locuitorii Țării Românești vorbesc o limbă romanică: „Limba lor este puțin deosebită de limba noastră italiană, își zic în limba lor romani (romei), fiindcă spun că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe cineva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: știi românește?, adică știi să vorbești limba română, din cauză că limba lor s-a stricat”. El relatează, în continuare, cum au fost bine primiți la o mănăstire din deal, în fața orașului Târgoviște, de niște călugări „greci” (ortodocși), care le-au făcut italienilor o impresie deosebită și le-au povestit „toată istoria așezării locuitorilor din această țară” și anume „că împăratul Traian, învingând și cucerind această țară, a împărțit-o între soldații săi, prefăcând-o în provincie romană, încât, fiind aceștia descinși din cei antici, păstrează numele de romani. Dar, trecând anii, băștinașii au alterat într-atât numele, ca și obiceiurile și limba, încât acum ei cu greu se mai înțeleg; totuși, în prezent, ei se numesc Romei, și aceasta am aflat noi de la călugării de la mănăstire”. Francesco della Vale vorbește și el, clar și precis, despre conștiința romanității românilor și despre latinitatea limbii române, fiind primul care reproduce o propoziție românească („Știi românește?”), pe care o înțelege fără traducător.

Generalul J.B. Castaldo, într-o scrisoare din Cluj, datată la 20 februarie 1552, spune nunțiului papal de la Viena, Girolamo Martinengo: moldovenii și muntenii, „care fură colonie a romanilor, despre care fac mărturie numeroase antichități și medalii care se văd și găsesc pe la ei, dar mai mult limba lor, care se potrivește încă atât de mult cu a noastră, încât ne înțelegem împreună, care când ne văd pe noi se bucură ca de propriii frați…”.

Antonio Maria Graziani (1537-1611), din Toscana, a fost luat de cardinalul Commendone în Polonia, ca secretar, apoi a ajuns secretar papal și chiar episcop de Amelia (Umbria, în Italia), între 1592-1611. Lucrarea sa este o biografie a lui Despot Vodă (1561-1563), scrisă prin 1566 și urma să fie parte a cărții mai mari, numite „De casibus virorum illustrium”. Zice că Valahia e împărțită în două, una muntoasă și aspră numită Transalpina, alta plană și bogată, numită Moldova. Limba vorbită de moldoveni nu se deosebește prea mult de latină, fiindcă aici au ființat odinioară coloniile romane ale lui Traian. Moldovenii „rostesc cuvintele latine în așa fel, fie schimbând literele, fie cu același sunet, dar mai aspru, încât acestea nu sunt înțelese de ai noștri (de italieni) decât punând sârguință și luare aminte, dar, îndată ce se deprind puțin, urmăresc ușor limba în întregime”. Graziani remarcă deopotrivă romanitatea și unitatea etnică a românilor din cele trei țări române, cea din urmă dovedită prin instituțiile politice, obiceiurile și portul popular.

Alessandro Guagnini (1538-1614), oștean mercenar, a luat parte, la 1563, la luptele din Moldova, însoțind trupele polone. În 1578, s-a publicat prima ediție a operei sale, numite „Sarmatiae Europae Descriptio…”, cu o parte finală numită „Cronaca della Moldavia”. Un pasaj semnificativ despre români, inserat într-o biografie anonimă a lui Despot Vodă, scrisă în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1568), a fost atribuit de către Constantin Marinescu lui Guagnini: „Această națiune a valahilor se numește romană (română) și ei spun că își trag obârșia de la exilații alungați de romani din Italia. Limba lor este o corcitură a limbii latine și a celei italiene, astfel încât un italian îl înțelege ușor pe un român”. Adolf Armbruster a fost de acord cu faptul că Guagnini este autorul acestui text. Se remarcă aici o nouă explicare a romanității românilor prin limba lor asemănătoare cu latina și italiana, prin aducerea de coloniști din Italia și prin conștiința pe care o au românii înșiși. Firește, autorul nu dorește să spună că națiunea valahilor se numește pe sine „romană”, ci „română”, dar nu are cum să redea această particularitate a numelui românesc în latinește.

Acești autori știu că amândouă țările de la sud și est de Carpați sunt Valahii, adică „Țări Românești” și remarcă unitatea românilor din Transilvania (care nu era „țară valahă”, fiindcă elita sa conducătoare nu era românească, precum se întâmpla în țările noastre necucerite de Ungaria) cu a românilor extracarpatici. Ceea ce mai spun italienii – în chip surprinzător pentru mulți – este că unii dintre români știau istoria descălecatului dintâi, de la Traian și că povesteau această istorie străinilor. Astfel, autorii italieni – unii umaniști – observă singuri latinitatea limbii române, dar află despre romanitatea românilor de la românii înșiși.

 

Sursa: Revista Cultura,  Anul XI, Seria a III-a, Nr. 16 (572), 27 aprilie 2017