Ioan Aurel Pop – Românii “se socotesc urmaşi ai coloniştilor romani” (preluare)

Seria de autori străini care se referă la romanitatea românilor și la latinitatea limbii române a fost reactualizată, cum spuneam, de Adolf Armbruster. Alături de el stau Șerban Papacostea, Nicolae Stoicescu, George Lăzărescu, pe urmele unor mai vechi cercetări ale lui Nicolae Iorga, ale Mariei Holban, ale lui Eugen Coșeriu și ale multor altora. Ea cuprinde astăzi sute de nume de autori, mai ales din Europa, pornind de la finele mileniului I și ajungând până în timpurile moderne.

Secolul al XVI-lea, spre finele Renașterii, a fost favorabil mobilității oamenilor și a condus la înmulțirea știrilor de acest fel. Astfel, Giovan Andrea Gromo (1518-după 1567), militar, era din Bergamo și a slujit în oastea unor principi, între care Ioan Sigismund al Transilvaniei, țară în care a locuit în 1564-1565. A alcătuit o descriere a Transilvaniei în două versiuni, una scurtă, la 1564, dedicată papei, și alta dezvoltată, la 1566-1567, dedicată lui Cosimo de Medici, ducele de Florența și Siena; pentru aceasta, el a luat adesea date din „Chorographia” lui Georg Reicherstorffer. În prima descriere, notează următoarele despre componența etnică a regiunii vizate: „Toate satele sunt locuite de români, și aceasta nu numai în Banat, ci chiar și în Transilvania”. Mai adaugă: „Limba lor se cheamă romană sau romanesca și este aproape o latină macaronească*; se socotesc urmași ai coloniștilor romani”. Este de remarcat că Gromo dă aici numele limbii române în românește. În lucrarea extinsă, Gromo enumeră națiunile recunoscute ale Transilvaniei (ungurii și sașii), iar apoi se referă din nou la supușii români, despre care spune: „Cea de-a treia națiune este cea română, care este răspândită în toate părțile din acea țară (a Transilvaniei)… limba lor este străină și diferită de ungară, dar cum ei fac profesiune de credință de a fi descinși din colonia romană…, astfel încă folosesc o limbă asemănătoare anticei limbi romane, dar barbară, așa cum le sunt și obiceiurile și veșmintele”.

Giulio Ruggiero (? – 1573), om al bisericii, a fost abate, protonotar apostolic și nunțiu apostolic în Polonia. Din această ultimă calitate, s-a interesat și de Moldova, cu principi vasali ai regilor poloni și cu o oarecare populație catolică (de sub 2%). A lăsat un raport din 1568 adresat papei Pius al V-lea, în care vorbește despre Dacia, formată din Moldova, Transilvania și Țara Românească și despre locuitorii săi: „Valahii aceștia sunt, din vechea lor origine, italieni, fiind colonie de romani conduși de Flaccus, care, cu termenul stricat, vor mulți să spună că ar fi zișii valahi, dar eu cred mai degrabă că se cheamă așa fiindcă este același nume comun in Polonia pentru toți italienii, din care ei își trag originea. Fapt pentru care păstrează încă în mare parte limba latina coruptă și nu cu totul neasemănătoare cu a noastră italiană”. Romanitatea românilor se bazează și la Ruggiero pe trecutul antic de colonie romană, pe nume și pe limba numită latină coruptă, asemănătoare cu italiana. Aproape la fel spunea, cu peste un secol și jumătate în urmă, episcopul Ioan de Sultanieh. Ruggiero arată corect că numele de valahi dat românilor de către străini nu provine de la numele imaginarului general Flaccus, ci de la denumirea comună dată latinofonilor (pornind de la observația directă că în Polonia italienii și românii erau numiți la fel).

Giovanni Francesco Commendone (1523-1584) era venețian, cu studii strălucite, devenit cleric, secretar al papei Iuliu al III-lea, apoi episcop și cardinal. Ca nunțiu apostolic în Polonia (al papei Grigore al XIII-lea, 1572-1585), a cunoscut Moldova. A scris la 1572 o notiță numită „Valachiae, olim Flacciae, Romanorum coloniae, brevis descriptio”, unde vorbește despre originea latină a românilor. Zice că Valahia înseamnă Italia, „căci polonii îi spun veloc italianului, iar valahii păstrează până astăzi nu numai obiceiurile și legile adevărate ale disciplinei romane, ci au primit chiar și cele mai multe cuvinte ale limbii latine în vorbirea lor, care e slavă”. Deși face o confuzie legată, probabil, de prezența la români a limbii slavone ca limbă a bisericii, a cancelariei și a culturii, autorul recunoaște impregnarea limbii române cu foarte multe cuvinte latine. Popoarele sunt numite după maniera renascentistă de arhaizare, fapt pentru care polonezii sunt „sarmați”, iar slavii sunt „iliri”.

Giovanni Lorenzo d’Anania (sec. XVI), umanist, în „Universale fabbrica del mondo ovvero Cosmografia”, publicată la Napoli, în 1573, apoi la Venezia, în 1576, zice că „valahii (moldovenii) sunt foarte instabili și mândri, cu un grai care le demonstrează originea, fiind pe jumătate latin, având și limba slavonă, care aproape obișnuită în toate aceste părți”.

Antonio Possevino (1533-1611), părinte iezuit, era născut la Mantova, a fost secretarul „Companiei lui Isus”, diplomat în slujba papei, cu misiuni în mai multe țări răsăritene, inclusiv în Transilvania. A scris în 1583 lucrarea „Transilvania”, cu scopul de a susține Contrareforma urmărită de Sfântul Scaun și de Ștefan Bathory, principele Transilvaniei, ajuns, din 1575, și rege al Poloniei. Încă înainte de a ajunge în Transilvania, Possevino îi scrie papei o epistolă, spunând că „toate aceste rămășițe ale vechilor colonii romane” – adică românii – „chiar și astăzi conservă limba noastră coruptă”. În lucrarea „Transilvania”, scrie din nou despre specificul românilor: „Și încă aceia care se cheamă valahi, locuitori în aceeași Transilvanie, dovedesc destul că descind din cei veniți din Italia, având ei limba foarte stricată din italiană sau latină și arătând după înfățișare a se trage din noi”. Și aici, limba română este prezentată ca fiind asemănătoare cu latina și italiana.

Însoțitorul anonim (? – după 1583) al lui Possevino – tot un iezuit – a elaborat o descriere a călătoriei mantovanului în Transilvania, cu impresii bogate despre români (inclusiv despre cei din Țara Românească și Moldova), prezentați drept „vechiul neam al romanilor, care își zic până astăzi romani și care descind fie din coloniile romanilor, fie din cei care erau osândiți la muncă în minele de metal”. De asemenea – spune autorul acesta – ei „vorbesc o limbă stricată”, cu „multe cuvinte italice”.

După cum se vede, în secolul al XVI-lea, începea să pătrundă în conștiința elitei europene numele etnic intern (endonimul) pe care și-l dădeau românii și care nu numai că amintea de Roma, dar era aproape identic cu numele de roman. Pe de altă parte, tot mai mulți străini își dau seama cu numele pe care ei îl dau românilor (valah cu variante, adică exonimul) este similar numelui dat italienilor, ca dovadă a înrudirii celor două popoare întru latinitate.

Notă

* Limba macaronească este o limbă vulgară (populară) amestecată cu latina cultă.

 

Sursa: Revista Cultura,  Anul XI, Seria a III-a, Nr. 17 (573), 4 mai 2017

Advertisements